Leziuni de cartilaj

Introducere

Leziunile de cartilaj articular reprezintă una dintre cele mai provocatoare afecțiuni ortopedice, atât prin frecvența lor, cât și prin complexitatea tratamentului.

Cartilajul este un țesut esențial pentru funcția genunchiului – asigură alunecarea lină a suprafețelor articulare, amortizează șocurile și distribuie uniform greutatea.

Spre deosebire de alte țesuturi, acesta nu are vase de sânge și, prin urmare, capacitatea lui de regenerare este limitată.

În practica mea, observ adesea două scenarii principale: pacienți tineri, sportivi, care suferă leziuni traumatice ale cartilajului în urma unui accident, și pacienți de vârstă medie sau înaintată, la care deteriorarea cartilajului apare treptat, prin uzură.

În ambele cazuri, lipsa tratamentului corect și la timp poate duce la artroză secundară și afectarea severă a funcției articulare.

Rolul și anatomia cartilajului articular

Cartilajul articular este un strat neted, alb-sidefiu, care acoperă capetele osoase din articulații, permițându-le să alunece fără frecare. Este alcătuit din condrocite (celule specializate) și o matrice extracelulară bogată în colagen și proteoglicani.

Funcțiile principale ale cartilajului:

• Reduce frecarea în timpul mișcării
• Amortizează șocurile și distribuie sarcina articulară
• Protejează osul subcondral de stres mecanic
• Contribuie la stabilitatea și biomecanica genunchiului

Din cauza lipsei vaselor de sânge și a celulelor regeneratoare, o leziune a cartilajului nu se vindecă spontan. De aceea, intervenția timpurie este esențială pentru prevenirea degenerării.

Clasificarea leziunilor de cartilaj

Cea mai utilizată clasificare este Outerbridge, care împarte leziunile în funcție de severitate:

Grad	Caracteristici clinice și imagistice
I	Cartilaj moale, edematos, dar intact
II	Fisuri superficiale, <1,5 cm diametru
III	Fisuri profunde, >1,5 cm, fără expunerea osului
IV	Pierdere completă a cartilajului, os subcondral expus

În practica mea, cele mai frecvente sunt leziunile de grad II-III la pacienții activi și cele de grad IV în context degenerativ (artrozic).

Cauze și mecanisme de apariție

Leziunile de cartilaj pot apărea în mai multe moduri:

Leziuni traumatic

• apar frecvent la sportivi sau persoane tinere active;
• mecanism: pivotare bruscă, săritură, impact direct sau traumatism de torsiune;
• adesea asociate cu leziuni de menisc sau ligamente.

 

Leziuni degenerative

• apar prin uzură progresivă în timp;
• sunt mai frecvente după 40–50 de ani;
• pot fi accelerate de obezitate, malaliniamente sau microtraumatisme repetate.

 

Alte cauze

• osteocondrită disecantă (fragmente de cartilaj și os se desprind);
• necroză osoasă;
• suprasolicitarea repetitivă a genunchiului (sporturi de impact sau profesii solicitante).

În cabinet, observ adesea că pacienții ignoră primele semne – durere difuză sau disconfort la efort – și se prezintă abia când simptomele devin persistente, moment în care leziunea este deja avansată.

Simptome și semne clinice

Semnele leziunilor de cartilaj sunt variabile și adesea nespecifice la început. Cele mai frecvente includ:

• Durere profundă în articulație, mai ales la urcat sau coborât scări;
• Senzație de blocaj sau „agățare” în genunchi;
• Inflamație și tumefiere după efort;
• Limitarea mișcării (dificultate la îndoire sau extensie completă);
• Zgomote articulare („pocnituri”);
• Rigiditate matinală sau disconfort la repaus prelungit.

„De cele mai multe ori pacienții ajung la consultație nu pentru durere acută, ci pentru că genunchiul începe să nu mai funcționeze normal: obosește repede, se umflă sau nu se mai îndoaie complet”.

Diagnosticul leziunilor de cartilaj

Un diagnostic corect este esențial pentru alegerea tratamentului optim. El se bazează pe:

Examen clinic

• Evaluarea mobilității și stabilității genunchiului;
• Palparea punctelor dureroase;
• Teste funcționale pentru detectarea blocajelor sau instabilității;
• Examinarea mersului și a alinierii membrelor.

 

Investigații imagistice

• Radiografia: utilă pentru excluderea artrozei sau a fracturilor asociate;
• RMN: metoda de elecție – oferă detalii despre dimensiunea, adâncimea și localizarea leziunii, precum și despre starea osului subcondral;
• Artroscopia diagnostică: folosită în cazuri neclare sau atunci când se anticipează intervenția terapeutică în aceeași sesiune.

În practica zilnică, RMN-ul este investigația de bază care îmi permite să stabilesc strategia terapeutică – dacă este suficient tratamentul conservator sau este nevoie de intervenție chirurgicală.

Tratamentul leziunilor de cartilaj

Alegerea tratamentului depinde de dimensiunea, localizarea și severitatea leziunii, dar și de vârsta, activitatea și așteptările pacientului. În general, abordarea terapeutică se împarte în două mari categorii:

• Tratament conservator (nonchirurgical);
• Tratament chirurgical (reparator sau reconstructiv).

Tratamentul conservator

Tratamentul conservator este recomandat în leziunile ușoare sau moderate (Outerbridge I–II), mai ales dacă pacientul are simptome suportabile și activitate fizică redusă.

În experiența mea, această abordare poate aduce rezultate satisfăcătoare în stadiile incipiente, mai ales dacă pacientul respectă cu strictețe recomandările și este consecvent cu programul de recuperare.

Metode principale:

• Repaus relativ și modificarea activităților: evitarea mișcărilor de impact și a suprasolicitării genunchiului.
• Medicație antiinflamatoare: pentru controlul durerii și al inflamației.
• Fizioterapie și kinetoterapie: exerciții pentru întărirea cvadricepsului, stretching și corectarea biomecanicii.
• Infiltrații intraarticulare: acid hialuronic, PRP sau alte soluții viscoelastice – pot reduce inflamația și îmbunătăți calitatea lichidului sinovial.
• Controlul greutății: scăderea încărcării pe articulație reduce stresul mecanic și progresia degenerării.

Limitare importantă: tratamentul conservator nu reface cartilajul distrus, ci doar ameliorează simptomele și încetinește progresia bolii.

Tratamentul chirurgical

(conform Kon E, Filardo G, Di Martino A, et al. Matrix-assisted autologous chondrocyte transplantation vs. microfracture)

Când simptomele persistă peste 3-6 luni sau imagistica arată defecte avansate (grad III–IV), intervenția chirurgicală devine opțiunea optimă.

În practica mea, recomand intervenția în special atunci când:

• defectul este profund sau extins;
• pacientul este activ și dorește revenirea la sport sau muncă solicitantă;
• există risc de progresie spre artroză.

 

Tehnici chirurgicale principale

1. Condroplastie artroscopică

• Îndepărtarea țesutului cartilaginos deteriorat și netezirea marginilor;
• Indicat în leziunile superficiale sau degenerative.

 

2. Microfracturi

• Se realizează mici perforații în osul subcondral pentru a stimula formarea unui nou țesut fibrocartilaginos;
• Indicat pentru defecte <2-3 cm².

 

3. AMIC (Autologous Matrix-Induced Chondrogenesis) (vezi video)

• Combinație între microfracturi și aplicarea unei membrane biologice care ghidează regenerarea;
• Tehnică modernă, eficientă pentru defecte de dimensiune medie.

 

4. Mozaicoplastie (osteocondral autograft transfer – OATS)

• Transfer de cilindri osteocondrali sănătoși din zone neportante în zona defectului;
• Indicat pentru defecte de dimensiune medie-mare.

 

5. Implant de condrocite autologe (ACI)

• Prelevarea celulelor condrocitare proprii, multiplicarea lor în laborator și reimplantarea în defect;
• Procedură complexă, indicată pentru defecte >4 cm² la pacienți tineri.

 

6. Tehnica AutoCart (vezi video)

• În timpul artroscopiei, se recoltează fragmente mici de cartilaj sănătos dintr-o zonă neportantă a genunchiului;
• Aceste fragmente sunt mărunțite și amestecate cu plasmă autologă bogată în trombocite (PRP);
• Pasta biologică rezultată este apoi aplicată direct în defectul cartilaginos, unde se integrează și stimulează regenerarea țesutului.

Alegerea tehnicii potrivite se face individual, în funcție de mărimea, localizarea și vârsta pacientului. De multe ori, cea mai bună decizie este rezultatul unei discuții detaliate cu pacientul despre așteptările și stilul său de viață.

Momentul optim pentru intervenția chirurgicală

Momentul în care se decide intervenția este la fel de important ca tipul de tratament în sine.
Dacă este efectuată prea devreme, poate fi inutilă; dacă este amânată prea mult, cartilajul se deteriorează ireversibil, iar opțiunile devin limitate.

Recomand intervenția dacă:

• durerea persistă mai mult de 3-6 luni, în ciuda tratamentului conservator;
• există limitare funcțională semnificativă;
• RMN-ul arată defecte progresive sau os subcondral expus;
• apar semne de afectare a altor structuri (menisc, ligamente).

„De cele mai multe ori, pacienții pe care îi operez ajung la mine după luni sau chiar ani de tratamente simptomatice. Intervenția mai devreme în evoluția bolii le-ar fi oferit șanse mai mari de regenerare și un rezultat funcțional mai bun.”

Etapele recuperării

Fază	Perioadă	Obiective	Restricții / Permis	Recomandări
Faza 1	0–2 săptămâni	Control durere și inflamație, protejarea suturii	Fără sprijin complet, fără flexie >90°	Gheață, mobilizare pasivă ușoară, exerciții izometrice
Faza 2	2–6 săptămâni	Creșterea mobilității și a amplitudinii	Evitare forțare și sarcini grele	Exerciții active-asistate, stretching, mers cu sprijin parțial
Faza 3	6–12 săptămâni	Întărire musculară și stabilizare	Fără sport sau impact	Propriocepție, exerciții de forță, mers normal
Faza 4	3–6 luni	Revenirea la activități zilnice și sport recreațional	Doar activități progresive	Antrenament funcțional, reluarea treptată a activităților
Faza 5	6+ luni	Revenire completă la sport și efort intens	–	Exerciții avansate, antrenament specific sportului

Timpul exact variază în funcție de tipul de intervenție, dimensiunea defectului și implicarea pacientului în programul de reabilitare.